Aflându-mă într-o mini vacanţă, la mai vârstnicele mele rude, mă gândi să pun mâna şi pe o carte. Vizionând puţin biblioteca, îmi atrage atenţia un titlu: “Şun sau calea neturburată”. Tre să recunosc că însă nu m-am uitat şi la autor, care mai târziu avea să fie o surprindere pentru mine. Deschid cartea şi citesc puţin din ea, cât să-mi dai seama că îmi atrage atenţia mai mult decât doar titlul.
Sub forma unei piese de teatru, se derulează o poveste mongolă, despre uneltiri, ridicări şi coborâri, despre pilde şi mai ales despre cultura asiatica. Ce m-a frapat de la început a fost redarea culturii lor, şi mă refer în primul rând la cunoaşterea culturii vorbirii, comunicării lor. Auzisem, la un moment dat, în timpul cursurilor de comunicare şi negociere, că la orientali aceste acţiuni nu se petrec ca la noi europenii sau ca la americani, trecând direct la subiect, ci, mai curând, încercând mai întâi a arăta beneficiile universale şi apoi a dezvălui gândul cu care au venit. E vorba de un cult mult diferit, în care se pune accentul pe spiritualitate, pe comunicare, pe binele tuturor şi nu pe egoism. Până şi împăratul, îngândurat pe faptul că nu a reuşit să pună orânduială într-o provincie, în discuţia cu chiar vasalul acesteia, afirmă că el însuşi e de vină pentru eşec. Modestia ocupă un loc de cinste, astfel că cei de încredere vorbesc mereu despre sine ca fiind nepricepuţi.
Şun, eroul principal, are greaua misiune de a reuşi să împlinească cu bine două tipuri de rituri: cel de primul sfetnic şi de viitor împărat şi cel de fiu. Tatăl său egoist, îmboldit de a doua lui soţie, este gelos pe faima primului său fiu şi îl pune la încercări, dându-i tot felul de porunci. Riturile spun că un copil trebuie să-şi respecte şi să-şi iubească părinţii. Tatăl, împreună cu alţi defavorizaţi de numirea lui Şun ca succesor la tron, încearcă să-l atragă în capcane, pentru a-i găsi sfârşitul. Şun, chiar şi spre surprinderea prietenilor săi, care intuiesc răul, merge să împlinească poruncile parentale. Puterile şi înţelepciunea sa îl ajută să scape de toate tentativele şi chiar mai mult, reuşeşte să dea multe pilde poporului său.
Pentru cine gustă genul acesta de artă, piesa, şi chiar pentru cei ce n-au încercat-o, recomand cartea “Şun sau calea neturbutată” a lui G. Călinescu. Aici a fost surprinderea mea, să văd că a fost scrisă de un român şi că, cu atât mai mult, m-a surprins cine a fost el.
Lectură placută! ;)
Sub forma unei piese de teatru, se derulează o poveste mongolă, despre uneltiri, ridicări şi coborâri, despre pilde şi mai ales despre cultura asiatica. Ce m-a frapat de la început a fost redarea culturii lor, şi mă refer în primul rând la cunoaşterea culturii vorbirii, comunicării lor. Auzisem, la un moment dat, în timpul cursurilor de comunicare şi negociere, că la orientali aceste acţiuni nu se petrec ca la noi europenii sau ca la americani, trecând direct la subiect, ci, mai curând, încercând mai întâi a arăta beneficiile universale şi apoi a dezvălui gândul cu care au venit. E vorba de un cult mult diferit, în care se pune accentul pe spiritualitate, pe comunicare, pe binele tuturor şi nu pe egoism. Până şi împăratul, îngândurat pe faptul că nu a reuşit să pună orânduială într-o provincie, în discuţia cu chiar vasalul acesteia, afirmă că el însuşi e de vină pentru eşec. Modestia ocupă un loc de cinste, astfel că cei de încredere vorbesc mereu despre sine ca fiind nepricepuţi.
Şun, eroul principal, are greaua misiune de a reuşi să împlinească cu bine două tipuri de rituri: cel de primul sfetnic şi de viitor împărat şi cel de fiu. Tatăl său egoist, îmboldit de a doua lui soţie, este gelos pe faima primului său fiu şi îl pune la încercări, dându-i tot felul de porunci. Riturile spun că un copil trebuie să-şi respecte şi să-şi iubească părinţii. Tatăl, împreună cu alţi defavorizaţi de numirea lui Şun ca succesor la tron, încearcă să-l atragă în capcane, pentru a-i găsi sfârşitul. Şun, chiar şi spre surprinderea prietenilor săi, care intuiesc răul, merge să împlinească poruncile parentale. Puterile şi înţelepciunea sa îl ajută să scape de toate tentativele şi chiar mai mult, reuşeşte să dea multe pilde poporului său.
Pentru cine gustă genul acesta de artă, piesa, şi chiar pentru cei ce n-au încercat-o, recomand cartea “Şun sau calea neturbutată” a lui G. Călinescu. Aici a fost surprinderea mea, să văd că a fost scrisă de un român şi că, cu atât mai mult, m-a surprins cine a fost el.
Lectură placută! ;)
P.S. De asemenea, puteti citi si comentariul, din care nu m-am inspirat, caci l-am gasit ulterior, al lui Antonio Patras la adresa http://www.cultura-fcr.ro/IMAGINI/PDF/Numarul%203%20pagina%207.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu